Armonia Sufletului - Cabinet de Psihologie Sandu Ana-Maria

Str. Theodor Pallady, Nr. 8, Iasi 

,,Nimic nu este mai greu pe lume, dar nici nu conduce la rezultate mai uimitoare, ca încercarea de a renunţa la ideea de a fi perfect.’’– ANNA QUINDLEN

            ,,Nu avem probleme cu ruşinea’’… Nu de puţine ori auzim această afirmaţie! Ruşine este un cuvânt pe care mulţi îl evită. Problema este însă că atunci când nu ne asumăm ruşinea, devenim sclavii ei, iar una din căile prin care aceasta se insinuează în viaţa noastră este chiar perfecţionismul.

Câteva dintre miturile legate de perfecţionism:

• Perfecţionismul  nu  este acelaşi lucru cu încercarea de a-ţi  atinge   potenţialul   maxim.  El  nu  are   nimic   de-a   face cu creşterea personală şi cu acumularea sănătoasă de realizări. Perfecţionismul este convingerea că dacă vom trăi, vom arăta şi vom acţiona perfect, ne vom reduce sau vom evita complet vinovăţia, judecăţile critice şi ruşinea. Cu alte cuvinte, el este un scut. Perfecţionismul este o armură ce cântăreşte 20 de tone pe care o purtăm convinşi că ne va apăra, dar care în realitate ne împiedică să ne luăm zborul.
• Perfecţionismul  nu  este auto-îmbunătăţire.  În esenţa lui, el este o încercare de a obţine aprobare şi acceptarea celor din jur. Majoritatea perfecţioniştilor sunt educaţi de mici să fie lăudaţi   pentru   performanţele   şi   realizările   lor   (note,   bune maniere, respectarea regulilor, pentru a fi pe placul celorlalţi, înfăţişare etc.). De-a lungul drumului, ei au adoptat convingerea   periculoasă   că:   „Eu   sunt   ceea   ce   realizez   şi valoarea mea depinde de cât de bine fac ceea ce fac. Trebuie să: fiu pe placul celorlalţi, să fac performanţă, să fiu perfect”. Efortul sănătos de a realiza este focalizat pe sine: cum mă pot îmbunătăţi? Perfecţionismul este focalizat asupra celorlalţi: ce vor crede ei?

Înţelegerea diferenţei dintre perfecţionism şi efortul sănătos de a realiza ceva important este foarte importantă pentru renunţarea la scut.  Studiile arată că perfecţionismul blochează succesul. De fapt, el conduce cel mai adesea la depresie, anxietate, dependenţă şi paralizie a vieţii (incapacitatea de a evolua).  Paralizia vieţii  se referă la ratarea multor oportunităţi din cauză că ne temem prea tare să ne expunem vreo realizare care s-ar putea dovedi imperfectă. Ea include – între altele – toate visele pe care nu le urmăm pentru că ne temem să nu dăm greş, să nu facem greşeli şi să nu îi dezamăgim pe ceilalţi. Nimic nu îl înspăimântă mai tare pe un perfecţionist ca asumarea de riscuri, căci în joc este chiar preţuirea sa de sine.

Următoarele perspective încearcă să creioneze o definiţie a perfecţionismului.

• Perfecţionismul este un sistem de convingeri autodistructiv şi  care dă dependenţă, centrat în jurul următoarei idei:  „Dacă arăt, trăiesc şi acţionez perfect, voi putea evita sau minimaliza dureroasele sentimente ale ruşinii,   judecăţilor   critice   şi vinovăţiei”.
• Perfecţionismul este autodistructiv pentru simplul motiv că perfecţiunea nu există. Ea este şi rămâne un scop  de neatins. În plus, perfecţionismul ţine de percepţie – noi dorim să fim percepuţi ca fiind perfecţi. El este de neatins  pentru că nimeni nu poate controla percepţiile, indiferent cât de mult timp şi cât de multă energie ar investi în acest proces.
• Perfecţionismul dă dependenţă pentru că atunci când experimentăm   ruşinea,   judecata   critică   şi   vinovăţia,   noi punem aceste sentimente pe seama faptului că nu am fost suficient de  perfecţi. De aceea, în loc să punem la îndoială logica greşită  a perfecţionismului, noi ne afundăm şi mai tare în încercarea de a trăi, de a arăta şi de a face totul perfect.
• Ruşinea,   judecata   critică   şi   vinovăţia   (inclusiv   teama   de aceste   sentimente)   sunt   realităţi   ale   experienţei   umane. Perfecţionismul   nu   face   decât   să   amplifice   şansele   de   a experimenta aceste emoţii dureroase şi conduce adeseori la  autoînvinovăţire: „Este vina mea. Mă simt astfel pentru că nu sunt suficient de bun”.

Pentru a depăşi perfecţionismul, noi ar fi de preferat:

 -să devenim capabili să ne recunoaştem vulnerabilităţile în faţa experienţelor universale ale ruşinii, judecăţii critice şi vinovăţiei;

-să ne cultivăm flexibilitatea în faţa ruşinii;

-să practicăm compasiunea faţă de noi înşine.

Atunci când dăm dovadă de mai multă iubire şi compasiune faţă de noi înşine şi începem să fim flexibili în faţa ruşinii, noi învăţăm   să   ne   acceptăm   imperfecţiunile.

Doi paşi absolut critici pentru depăşirea perfecţionismului sunt: explorarea temerilor personale şi schimbarea dialogului cu sine.

Aşadar, ce putem   face   pentru   a   împiedica   perfecţionismul   să   ne   saboteze eforturile?

Mai întâi de toate, să vorbim cu onestitate şi cu delicateţe despre imperfecţiunile noastre, fără să ne fie ruşine şi teamă.

În al doilea rând, să nu ne grăbim să ne judecăm singuri, la fel cum nu ar trebui să îi judecăm  nici  pe ceilalţi.  Ar fi bine să acţionăm din  perspectiva convingerii că „Fac ce ştiu mai bine”.

Cum ne putem dezvolta compasiunea faţă de noi înşine? Potrivit dr. Kristin Neff, cercetătoare şi profesoară de psihologie la Universitatea din Austin, Texas, compasiunea faţă de sine are trei elemente: bunătatea faţă de sine, omenescul şi atenţia.

● Bunătatea faţă de sine: înseamnă să dăm dovadă de înţelegere şi căldură sufletească faţă de noi înşine atunci când suferim, când avem un eşec sau când ne simţim incomod, în loc să ne ignorăm durerea şi să ne autoflagelăm  cu criticile  noastre dure.

● Omenescul: recunoaşte faptul că suferinţa şi sentimentul de a fi nepotrivit fac parte integrantă din experienţa umană. Cu alte cuvinte, ele sunt experienţe prin care trec toţi oamenii, nu doar „noi”.

● Atenţia:  trebuie focalizată asupra emoţiilor negative, astfel încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Noi nu ne putem ignora durerea simţind în acelaşi timp compasiune faţă de ea. Atenţia ne ajută să nu ne „identificăm excesiv” cu gândurile şi cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem pradă negativităţii.

Perfecţionismul nu apare niciodată în vid. El îi afectează pe toţi cei din jurul nostru. Noi îl transmitem copiilor noştri, ne infestăm locul   de   muncă   cu   el   prin   aşteptările   noastre   imposibile   şi   îi sufocăm pe prietenii şi pe membrii familiei noastre. Din fericire, compasiunea se răspândeşte la fel de rapid. Ori de câte ori suntem buni cu noi înşine, noi creăm un rezervor de compasiune din care se alimentează inclusiv alţi oameni. Copiii noştri învaţă cum să manifeste acest sentiment privindu-ne pe noi, iar oamenii din jur se simt liberi să fie autentici şi conectaţi.

Pentru mai multe detalii legate de compasiunea față de sine și pentru a-ți măsura propriul nivel al compasiunii față de sine poți accesa site-ul dr. Neff: https://self-compassion.org/self-compassion-test/.

Adaptare după Brené Brown – Darurile imperfecțiunii.

Alte postări